Despre..."Daca"

Pentru ca "daca" e un cuvant pe care il folosesc mult prea des (si ii aduce uneori la disperare pe cei din jurul meu!) trebuia sa raspund si la "daca"acesta :))
Dacă eram o lună, aș fi fost... septembrie, desi sunt nascuta in noiembrie si ador vara si primavara. Insa, septembrie a devenit pentru mine o prelungire a verii. Si cele mai frumoase momente ale vietii mele apartin lunilor septembrie si februarie.
Dacă eram o zi a săptămînii, aş fi fost... marti. Nu doar ca sunt nascuta intr-o zi de marti, dar de ziua asta (cand unii spun ca ar fi 3 ceasuri rele) se leaga cele cele mai fericite momente pe care le-am trait vreodata.
Dacă eram o parte a zilei, aș fi fost... rasaritul soarelui. Imi place la nebunie sa-l privesc, in special primavara.
Dacă eram un animal marin, aș fi fost... delfin. Il mai tine cineva minte pe Flipper?
Dacă eram o direcţie, aș fi fost... drept inainte (dead ahead).
Dacă eram o virtute, aș fi fost... verticalitate.
Dacă eram o personalitate istorică, aș fi fost... Winston Churchill.
Dacă eram o planetă, aș fi fost... Saturn. M-a fascineaza si acum.
Dacă eram un lichid,aș fi fost... acid sulfuric. Acid tare, clar, incolor, inodor.
Dacă eram o piatră, aș fi fost... bazalt. Si eu sunt de natura vulcanica.
Dacă eram o pasăre, aș fi fost..pasarea colibri. Pentru ca mereu am "renascut din propia cenusa"
Dacă eram o plantă, aș fi fost... cactus. Sunt teposi... ca mine!
Dacă eram un sunet, aș fi fost... bummm!
Dacă eram un element, aș fi fost... uraniu
Dacă eram un cântec, aș fi fost...http://www.youtube.com/watch?v=_HMYYKrmLDs&feature=related
Dacă eram un serial, aș fi fost... Kommissar Rex! Se putea oare altfel?
Dacă eram un instrument muzical, aș fi fost... pian?
Dacă eram o carte, aș fi fost... Les Misérables a lui Victor Hugo.
Daca eram un gust,as fi fost ...dulce-amarui
Daca as fi fost un organ al corpului uman,as fi fost...inima :)
Daca eram o materie de scoala...as fi fost Romana
Daca eram un numar...as fi fost 1
Cam atat despre...."daca".

Despre copilarie..

Am fost (si inca sunt!) un copil tare mofturos. Tot ce intra in categoria legume si zarzavaturi,nu sunt "chestii "comestibile pentru mine. La gradinita o intrebau mereu pe bunica, cand venea sa ma ia "Da' copchila asta ce mananca? Se hraneste cu aer?" si altele de genul asta.Mister probabil amplificat de faptul ca eu mai am si fata rotunda si nimeni n-ar putea spune, uitandu-se la mutra mea, ca par a muri de foame.Trebuia sa stau la masa cu restul, dar nu mancam. Intr-o zi m-am certat cu un coleg pe o lingura "frumoasa" (adica o lingura cu un model usor diferit pe coada). Eu am avut castig de cauza, iar el, ca sa se razbune, mi-a varsat o lingura de ciorba pe sort. Eu strambsi acum din nas de la simplul miros de ciorba ,asa ca n-am avut nici o retinere. Am luat castronul din fata mea de pe masa si i l-am rasturnat in cap. Bineinteles ca mamica lui a asteptat-o pe mama sa o intrebe ce animal de copil creste. Bineinteles ca si mama a avut destul venin pentru dama respectiva cand a auzit asta. Bineinteles ca ai mei mi-au facut un scandal monstru acasa in particular. Bineinteles ca mama se amuza mereu cand isi amintea cum arata baiatul ala.Acasa, iar era destul de complicat pentru ai mei sa ma faca sa mananc mare lucru. Mamaia povesteste ca trebuia sa se asigure ca mananc inainte sa scap la joaca, pentru ca dupa aia nici dracu' nu ma mai baga inauntru la masa. Asa ca, la un moment dat, nu mai tin minte exact cand, mama a inventat un joc. Initial cu chiftele. Ea facea chiftele. Nespecificat de ce, pentru cine. Dar ma insarcina pe mine sa le pazesc. Pentru ca se temea ca nu cumva sa fure tati din ele. Eu trebuia sa-l dau afara din bucatarie de fiecare data cand se apropia prea tare de chiftele. Bineinteles ca nici eu, in calitate de paznic la chiftele, nu aveam voie sa mananc din ele. Oficial. Neoficial, cum se intorcea mama cu spatele, eu furam una si fugeam dupa usa sau dupa frigider unde o mancam pe ascuns ca sa nu se prinda mama ca eu eram hotul. Bineinteles ca majoritatea erau fierbinti si de fiecare data cand ieseam din ascunzatoare aveam nevoie de suc sau de apa. Daca spunea ceva de genul "Symy, ce faci, ca eu vad ca parca dispar din chiftele..." eu imediat dadeam vina pe tata, hotul cel viclean.Apoi s-a extins si la gogosi. Aici a devenit mai lipicioasa afacerea, pentru ca uneori le ornam pe deasupra cu gem. Asa ca atunci cand ieseam din ascunzatoare trebuia sa ma si spal pe mainile care mi se incleiasera de la gem. Iar daca nu erau cu gem, erau cu siguranta foarte fierbinti. Pentru ca nu puteam sa risc sa astept sa fie date prin zahar. Intotdeauna am reusit sa ma murdaresc in ultimul hal de la gogosile pudrate cu zahar. Si in ziua de azi, cand imi mai iau cate o gogoasa de prin oras, specific mereu "Fara zahar!" pentru ca stiu ca altfel cu siguranta m-as umple eu de zahar pe haine.

In continuare, extensia la salamul de biscuiti. Aici ma lasa pe mine sa tai rahatul (si bineinteles ca intotdeauna taiam de 2 ori mai mult decat imi spunea mama pentru ca si din ala furam si, in plus, mi-a placut intotdeauna cu mult rahat si multe stafide), sa mestec in compozitie si sa-l pazesc pana sa-l verse din cratita pe folia de celofan si sa-l ruleze. Mi-a convenit si partea cu mestecatul in compozitie pentru ca puteam sa mai adaug eu esenta de rom (de vreo 4-5 ori mai mult decat ar fi pus mama).

In cele din urma, am trecut la furtul clatitelor. Asta deja intr-o perioada cand aveam o obsesie pentru "Mihaela,Sandy Bell,etc. Si imi placea mie sa ma distrez uitandu-ma la mama cum se ardea cand intorcea clatitele cu mainile , dar tot mai puternica era dorinta de a ma uita la televizor. Asa ca nu mai fugeam dupa frigider sau dupa usa. Fugeam in camera la televizor. Cu clatita dupa mine. Clatita in care era gem . Pus de mine. Iar eu, spre deosebire de mama, puneam mult gem. Si curgea din clatita. In primul rand pe hol la iesirea din bucatarie. Tin minte ca acolo reuseam mereu sa incleiez pe jos.

Si cam de astea imi aduc eu aminte. Da, stiu, pot fi o adevarata pacoste.
Amintiri frumoase? Nu, doar amuzante acum cand scriu despre ele.

Locurile launtrice

Exista in fiecare un loc sacru, un loc in care te poti regasi pe tine un loc propriu in care tu stralucesti oricat de mult societatea si viata de zi cu zi te coboara.Este locul in care tu realizezi ca uneori viata merita traita si oamenii merita sa fie iubiti.Eu i'am zis locul de nicaieri.Locul pe care toti am vrea sa il pastram cat mai mult in sufletele noastre dar pentru care nu vrem sa renuntam la nimic.Ne este bine asa cum ne este, doar visul nu ne costa nimic. niciodata nu vrem sa dam nimic daca nu suntem siguri ca si primim ceva... dar ceea ce dorim de fapt este liniste si siguranta si pentru asta nu avem nevoie decat sa fin noi cu noi.Sa ne cunoastem si sa ne acceptam. abia atunci se intrevede si prima raza de fericire.